Varianta 67 +68 – 2007


Romantismul este un curent literar apărut în Franţa în sec al XVIII-lea ca o reacţie împotriva rigorii excesive a clasicismului. Astfel, se abandoneaza în literatură principiile de bază ale clasicismului (accent pe raţiune, datorie, onoare, stil sobru şi impersonal, texte cu scop moralizator); romantismul presupune în primul rand libertate totală a sentimentului şi imaginaţiei.

În literatura română, Mihai Eminescu este reprezentantul romantismului, opera sa poetică cuprinzând elementele fundamentale de structură şi conţinut ale acestui curent, cum ar fi: aria tematică, caracterul filozofic şi unicitatea imaginarului poetic. Din repertoriul romantic, dar şi din filosofia germană, Eminescu împrumută o serie de teme literare majore: tema geniului, tema efemerităţii fiinţei umane în raport cu eternitatea Universului, tema iubirii şi a naturii, a istoriei şi tema timpului. Motivele literare predominante completeaza seria elementelor romantice: motivul lunii, al teiului, al apei (în diverse ipostaze), motivul codrului etc.

Luceafărul este una dintre cele mai celebre poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă în 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 la Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Tema poemului este conditia omului de geniu, problematica preluata de Eminescu de la filosoful german Arthur Schopenhauer.

Forma articulata a titlului denota intentia autorului de a sugera unicitatea simbolului liric reprezentat de Hyperion. Eminescu opteaza in cadrul poemului „Luceafarul” pentru o formula numita „lirism cu masti”. Lirismul cu masti este o forma de lirism obiectiv in care se folosesc simboluri poetice care se aseamana cu personajele dintr-o opera epica, dar de faptele intruchipeaza idei poetice sau concepte. De exemplu Hyperion reprezinta omul de geniu, Catalina este omul comun cu aspiratii inalte, iar Catalin, ispita banalitatii.  Ilustrativ pentru lirica mastior, Luceafarul are un fir epic in care sunt integrate mai multe personaje (Lucefarul/Hyperion, Fata de imparat/Catalina, Catalin, Demiurgul). Prezenta unui narator, gradatia firului epic, preponderenta naratiunii si a dialogului, preferinta pentru verbe sunt elemente ce tin de prezenta epicului.

Poemul apartine unei lirici mascate, evidente cel putin in pasajele ce descriu intalnirea la nivel oniric dintre fata de imparat si Luceafar, ipostazierea astrului in inger si demon, chemarile fetei sau scenariul erotic din partea finala. Nu in ultimul rand, secvente dramatice precum dialogul Demiurg-Hyperion sau replicile finale ale celui din urma corespund filozofiei grave a poemului.

Incipitul poemului aminteşte de sursa de inspiraţie folclorică şi plasează “povestea” într-un illo-tempore: “A fost odata ca-n povesti”. Tot în incipit este redat şi portretul fetei de împărat, accentual căzand pe unicitatea ei “Cum e fecioara între sfinti/ Şi luna între stele”.

Din punct de vedere compozitional, cele 98 de catrene se structureaza în 4 tablouri: tabloul I corespunde planului ceresc, dar şi terestru, cuprinzand întalnirile celor 2 îndragostiti; al II-lea cuprinde exclusiv planul terestru şi povestea de dragoste între Cătălin şi Cătălina; tabloul al III-lea, exclusive cosmic, înregistreaza discuţia dintre Luceafăr şi Demiurg; tabloul al IV-lea surprinzând deopotrivă ambele planuri, arată întoarcerea Luceafărului în planul lui. Ideile poetice pe baza cărora se creeaza alegoria sunt grupate în secvente poetice care dezvolta semnificatii.

Tabloul iniţial surprinde portretele celor 2 îndragostiti, Luceafărul şi fata de împărat, ca şi primele încercări de contact. Iniţial comunicarea se face indirect, prin oglinda sau prin vis, deoarece diferenta dintre cele 2 fiinte este foarte mare “El tremură-n oglinda/căci o urma adânc în vis”. Invocaţia fetei arată aspiraţia ei spre ideal şi are drept rezultat o primă metamorfozare a Luceafărului; acesta apare iniţial în ipostază umană, purtand însemnele lumii marine, dar şi pe cele ale apartenenţei lui la o alta sfera “Un mort frumos cu ochii vii ce scănteie-n afara”.

Chiar dacă Luceafărul încearcă să-i explice fetei superioritatea lumii lui şi să o atragă pentru a-l urma, refuzul ei reflectă incapacitatea specifică fiinţei limitate de a înţelege ce e diferit “străin la vorba şi la port”. Întreaga secventa lirică se repeta (în privinţa metamorfozei, Luceafărul are însemnele focului); fata îl refuză din nou, ceea ce denotă aceeaşi limitare : “Deşi vorbesti pe înţeles,/ Eu nu te pot pricepe”.

Cel de-al 2-lea tablou aduce cu sine o schimbare de registru: fata îşi pierde atributele unicitatii, devenind Cătălina, nume care sugereaza banalitatea şi identitatea de condiţie dintre ea şi Cătălin. În ipostaza de umil servitor, Cătălin îi ofera în schimb o iubire simplă, împlinibilă.

Corespunzator tabloului al III-lea, drumul Luceafărului spre Demiurg constituie un prilej pt Eminescu de a introduce o serie de motive şi idei specifice: motivul zborului cosmic, motivul nemarginirii Universului (“căci unde ajunge nu-i hotar”), motivul timpului care îi condamna doar pe oameni.

Din discutia cu Demiurgul reiese ideea fundamentala a efemeritatii oamenilor “Dar piara oamenii cu totii/ S-ar naste iaraşi oameni […] Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte”. Refuzul Demiurgului este motivat de faptul că Luceafărul este o parte esenţiala din ordinea Universului şi că plecarea lui ar determina extincţia cosmosului.

Finalul (tabloul al IV-lea) se deschide cu imaginea cuplului de îndragostiti Cătălin-Cătălina, care în spatiul protector al codrului trăiesc iubirea împlinită. Conştientizarea trădării nu atraga însă razbunare din partea Luceafărului; acesta dă dovada de o înţelegere superioară a condiţiei dintre ei. Atributele “nemuritor” şi “rece” sugereaza retragerea geniului în lumea lui, unde n-are nici moarte, dar n-are nici noroc.

Prozodia este traditionala, cele 98 de catrene avand ritm iambic ( a doua silaba e accentuata), rima fiind incrucisata.

Din punct de vedere stilistic, se manifesta o preferinţă pentru antiteză, fie între condiţiile protagoniştilor, fie între ipostazele angelic-demonic.    La nivel stilistico-lexical, poezia utilizează ca procedeu fundamental alegoria, respectiv antiteza dintre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului: „Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte.”; abundenţa figurilor de stil, portretele şi tablourile de natură alcătuiesc un imaginar poetic unic.

In concluzie, poemul „Luceafarul” este o sinteza a operei eminesciene care armonizeaza teme si motive romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii mortii si ale vietii. Astfel, prin compunerea lor, se creeaza un dircurs liric cursiv, care nareaza povestea de dragoste intre Hyperion si fata de imparat, aceasta incepand specific basmului, dar terminandu-se tragic.

Varianta 66 – 2007


Modernismul are la baza „Teoria Sincronismului”, lansata de Eugen Lovinescu, si porneste de la necesitatea aducerii poeziei romanesti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o serie de inovatii precum aria tematica filozofica (conditia umana, creatia, trecerea timpului si cunoasterea), ambiguitatea limbajului, prezenta metaforei-cheie, iar versificatia traditionala este abandonata in favoarea ingambamentului, versului alb sau versului liber, organizare astrofica si masura variabila.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga, „Poemele iubirii” (1919) si preia ideea filozofica a dualitatii cunoasterii (cunoasterea paradisiaca si cea luciferica) cu mijloace specifice lirismului.

Tipul de lirism abordat de Blaga este cel subiectiv, aparand un procedeu specific liricii moderniste, numit exacerbarea eului liric. Astfel, pronumele personal „eu” apare de foarte multe ori in poezie cu rol de emfaza a caracterului de confesiune a discursului liric. Prezenta acestui pronume chiar in titlu accentueaza ideea ca alegerea cunoasterii luciferice este o optiune personala, individuala.

Titlul este o structura metaforica si sintetizeaza ideea poetica centrala; metafora „corola de minuni” se refera la perfectiunea universului inconjurator prin asocierea cu simbolistica notiunii de cerc. Verbul dur folosit la forma negativa cuprinde o condamnare implicita a celor care incearca sa distruga misterele lumii, explicandu-le rational.

Din punct de vedere structural, poezia are trei secvente lirice, ordonate pe baza unei antiteze intre „lumina mea” (cunoasterea luciferica) si „lumina altora” (cunoasterea paradisiaca).

Incipitul poeziei corespunde primului termen al antitezei si ilustreaza alegerea eului liric , dar si condamnarea subtila a celor care opteaza pentru ratiune. Astfel, verbele „nu strivesc” si „nu ucid”, asociate sintagmei „cu mintea”, reliefeaza distrugerea misterelor prin incercarea de a le rezolva. Enumeratia de metafore din finalul secventei initiale reprezinta de fapt elementele lumii care nu pot fi nici intelese, nici receptate vreodata pe cale rationala: frumusetea (flori), sufletul (ochi), iubire (buze), amintiri si moarte (morminte).

Cea de-a doua secventa lirica este dedicata prezentarii celui de-al doilea termen al antitezei: „lumina altora”. Dezaprobarea eului liric fata de cunoasterea paradisiaca se face atat prin verbul „sugruma” cat si prin metafora „adancimi in intuneric”.

Conjunctia adversativa „dar”, ca si reluarea pronumelui de persoana I singular „eu” marcheaza trecerea la a treia secventa lirica si, deci, revenirea la „lumina mea”. Se observa o antiteza la nivelul verbelor; daca pentru cunoasterea paradisiaca se utilizeaza verbe cum ar fi: „ucid”, „strivesc”, „sugruma”, pe cand pentru a descrie cunoasterea luciferica apar cuvinte precum „sporesc”, „mareste” si „iubesc”.

Inventivitatea stilistica a autorului reiese si din modul in care el foloseste in poezie un camp semantic metaforic al ideii de mister: „corola de minuni”,, „taine”, „a lumii taina”, „vraja nepatrunsului ascuns” si „intunecata zare”. Pentru a explica mai bine semnificatiile motivului literar al luminii, Blaga plaseaza intre liniile de pauza o larga structura apozitiva (explicativa) in care compara tipul luciferic de cunoastere cu lumina lunii. Spre deosebire de lumina solara, cea a lunii lasa loc imaginatiei astfel incat fiecare individ isi poate proiecta sensibilitatea si personalitatea asupra obiectului pe care il contempla.

Finalul poeziei are rol de concluzie, desi cuprinde o propozitie cauzala, introdusa prin „caci”. Eul liric opteaza, asadar, pentru cunoasterea luciferica bazata pe iubire, pe sentimente; repetarea  enumeratiei de metafore asigura simetria dintre secventele I si III.

Din punct de vedere prozodic , poezia respecta toate trasaturile modernismului: vers liber, ingambament, masura variabila si organizare astrofica.

Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” in pozitie initiala si repetarea de sase ori in poezie, sustine caracterul confesiv si (auto)definirea relatiei eu-lume. Conjunctia „si”, prezenta in zece pozitii – confera cursivitate discursului liric si accentueaza ideile cu valoare gnomica. Topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice) evidentiaza optiunea pentru o forma de cunoastere: iubirea, creatia. Astfel, prin utilizarea in mod excesiv a pronumelui „eu”, Blaga demonstreaza faptul ca poetul este „un mantuitor al cuvintelor”.

La nivel lexico-semantic se observa terminologia abstracta, lexicul imprumutat din sfera cosmicului si a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoasterii” (Stefan Munteanu). Campul semantic al misterului este realizat prin termeni/struncturi lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele, nepatrunsul ascuns, a lumii taina, intunecata zare, sfant mister, ne-nteles, ne-ntelesuri si mai mari. Opozitia lumina-intuneric releva simbolic relatia: cunoastere poetica (prin iubire si creatie) – cunoastere logica. Prin urmare, cu ajutorul utilizarii opozitiilor, se observa doua moduri diferite de cunoastere a lumii din jur.

In concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga apartine modernismului prin tema filozofica (creatia), exacerbarea eului liric, prozodie, prezenta metaforei-cheie, dar si prin limbaj, validand afirmatia proprie „Poetul […] scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.”

                                                            

 

Varianta 64 – 2007


Modernismul are la baza „Teoria Sincronismului”, lansata de Eugen Lovinescu, si porneste de la necesitatea aducerii poeziei romanesti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o serie de inovatii precum aria tematica filozofica (conditia umana, creatia, trecerea timpului si cunoasterea), ambiguitatea limbajului, prezenta metaforei-cheie, iar versificatia traditionala este abandonata in favoarea ingambamentului, versului alb sau versului liber, organizare astrofica si masura variabila.

Ion Barbu este in literatura romana reprezentantul ermetismului, o varianta extrema a modernismului interbelic care are la baza ideea incifrarii mesajului poetic prin utilizarea unor meologisme, constructii sintactice neobisnuite sau crearea unor metafore complexe.

Poezia [„Din ceas dedus…”] deschide volumul „Joc secund” din 1930 si este o arta poetica deoarece autorul incearca sa dea o definitie artistica poeziei.

Din punct de vedere structural, poezia are doua secvente lirice, corespunzatoare celor doua strofe.

Secventa initiala are caracter descriptiv, marcat de faptul ca in aceasta strofa nu exista predicat. Incipitul reda ideea ca poezia si arta, in general, sunt atemporale, metafora „din ceas, dedus” sugerand universalitatea lirismului. Metaforele „adancul acestei calme creste” si „mantuit azur” se refera la lumea ideilor din conceptul formulat de Platon. Concretizarea acestei lumi in realitate e sugerata prin imaginea „cirezilor agreste” (rurale). In poezie, realitatea trece printr-un proces de transfigurare artistica astfel incat concretul devine abstract, imaterial, ca si reflectarea intr-o apa sau oglinda. Cea mai clasica reprezentare a acestei strofe ii apartine lui George Calinescu: „poezia („adancul acestei calme creste”) este o iesire din contingent („din ceas dedus”) in pura gratuitate, e un joc secund, ca inecarea imaginii cirezii in apa”.

Cea de-a doua strofa debuteaza printr-o structura exclamativa care cuprinde termenul stiintific „nadir”; in astronomie, termenul „nadir” desemneaza pozitia inferioara a Soarelui, inainte de apus. Eul liric sugereaza faptul ca orice poet trebuie sa caute diverse surse de inspiratie in realitatea concreta, banala, nu in lumea superioara a zenitului. Rolul poetului este, asadar de a gasi „harfele rasfirate”, adica sursele de inspiratie ascunse in lumea obisnuita. Structura metaforica „ce-n sbor invers le pierzi” se refera la greseala unor poeti de a cauta inspiratia in alta sfera decat cea a concretului. Comparatia extinsa din final, introdusa prin „cum”, ilustreaza faptul ca un poet nu reda in operele sale realitatea asa cum e, ci o supune propriei imaginatii, modificand-o, dandu-i alte valente.

Substantivul „ceas” de la inceputul poeziei apartine campului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fara curgere. Timpul barbian este, dupa aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus”, „sustras oricarei prize a temporalitatii curente”. Limbajul este complex, ambiguitatea fiind trasatura sa principala. Astfel, dupa cum spune Tudor Vianu: „Operele poetilor care nu ni se daruiesc dintr-o data merita insa alteori sfortarea de a ni-i apropria”. Astfel, desi limbajul poate parea incomprehensibil, daca i se acorda suficienta atentie si cititorul isi da silinta pentru a intelege, textul se deschide in fata acestuia, revelandu-i intelesurile care par initial de neatins.

Modernitatea expresivităţii care particularizează lirica lui Ion Barbu rezidă, în mod inedit, din acuzaţia de neclaritate în expunerea ideilor şi de încifrare, de ambiguizare a simbolurilor, dificultatea receptării ei fiind cauzată de concizia exprimării. Sintaxa poetică se caracterizează prin terminologiile ştiinţifice, luate mai ales din matematică -“însumare”-, neologismele-epitet -“nadir latent”- şi recurgerea la elipse, dislocări, inversiuni topice, anacoluturi, îngreunând astfel descifrarea sensurilor clasice ale discursului liric. Aşadar, înţelegerea poeziei lui Barbu este dificilă din cauza structurii interioare de natură ştiinţifică şi a conciziei textului liric, adică “extrema condensare” a stilului său (Tudor Vianu).

Din punct de vedere prozodic se remarca utilizarea unei versificatii aproape traditionale: rima este incrucisata, textul este organizat in doua catrene, ritmul este iambic si masura este variabila (12-14 silabe).

La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adanc” in substantivul „adancul”, folosirea adjectivlor provenind din verbe la participiu, in prima strofa („dedus”, „intrata”) si a unor infinitive lungi, in ansamblul poeziei („inecarea”, „insumarea”), forme care reprezinta efortul abstragerii, al iesirii din limitata lume senzoriala.

La nivel sintactic, se observa ca ambele strofe se reduc la cate o singura fraza. Prima strofa este eliptica de predicat, pe cand a doua include coordonari si buordonari de propozitii.

La nivel lexical se remarca utilizarea unor cuvinte din domeniul stiintific („dedus”, „nadir”), acestea avand rolul de a incifra mesajul. In acelasi scop, la nivelul sintactic s-au folosit enunturi ample, lipsite de predicat

Din punct de vedere stilistic abundenta metaforelor justifica oarecum incifrarea textului: „ceas dedus”, „calma creasta”, „mantuit azur”, „nadir latent”, „harfe rasfirate”, sau a inversiunilor: „calma creasta”, „mantuit azur”, dar si a epitetelor: „ceas dedus”, „cantec ascuns”, „nadir latent”, „harfe rasfirate”, „clopotele verzi”. Este de remarcat ca aceleasi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si incifrarea limbajului poetic.

In concluzie, desi Vianu il considera pe Barbu ca facand parte din sfera „autorilor dificili”, frumusetea poeziei „Joc secund” este pe cat de bizara pe atat de fascinanta. Desi in prima strofa nu exista predicat, aflandu-se in antiteza cu ce-a de-a doua, asocierile de termeni fiind nemaintalnite pana la el, acestea ajuta la formarea operei, care, este intradevar destul de densa, dar unica. Astfel, textul de fata apartine liricii moderniste, barbiene, datorita trasaturilor precum prezenta metaforei cheie, incifrarea mesajului, tema filozofica si utilizarea vocabularului neobisnuit.

Caracterizarea lui Alexandru Lapusneanul


Caracterizarea lui Alexandru Lapusneanul

Nuvela este o specie a genului epic în proza, de întindere medie, cu acțiune desfășurată pe un singur fir narativ, cu intriga riguroasă şi conflict puternic, la care participa o serie de personaje bine construite.

Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi a fost publicată în 1840, în primul număr al revistei “Dacia Literară”, fiind prima nuvela istorica scrisă vreodată în limba română. In cadrul operei este respectat adevarul istoric, personajele sunt inspirate din realitate, iar sursa de inspirație este trecutul istoric.

Tema operei este evocarea artistica a celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanul în Moldova (1564-1569). Lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud se raportează la realitățile social-politice din Moldova secolului al XVI-lea. In conformitate cu specificul nuvelei istorice, se dezvolta un singur fir narativ care urmărește exclusiv conflictul exterior.

Acțiunea nuvelei se pune pe seama unor personaje ale căror caractere se dezvăluie în evoluția gradata a conflictului. In funcție de rolul lor în acțiune, ele sunt puternic individualizate, respectiv portretizate succint.

In desfășurarea narativa, Alexandru Lapusneanul reprezinta elementul central constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul sau.

Sursa de inspiraţie folosită de Negruzzi a fost “Letopiseţul Țării Moldovei” de Grigore Ureche, de unde sunt preluate informațiile despre cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu in Moldova, precum şi motourile capitolelor unu („Daca voi nu ma vreti, eu va vreau”) şi patru („De ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu”) din acesta. Mai apare o scenă inspirată şi din letopisetul lui Miron Costin, si anume cea a uciderii lui Motoc de catre multimea infuriata; in textul lui Costin aceasta scena este pusa pe seama boierului Batiste Veveli, insa Negruzzi o utilizeaza pentru a surprinde capacitatea domnitorului de a manipula masele.Astfel, Negruzzi se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea romantica asupra istoriei, influentata de ideologia pasoptista. Autorul porneste de la persoane reale/ personalitati istorice si creeaza personaje literare reprezentand anumite tipuri umane cu destine si profiluri psihologice care sustin coerenta narativa.

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje exceptionale (au calitati si defecte iesite din comun) in situatii exceptionale, antiteza ca procedeu de constructie, liniaritatea psihologica, replicile remarcabile. Liniaritatea psihologica se vede in constructia personajelor […]. Gesturile si cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate. (N. Manolescu)

Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela, personaje romantic, exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale. Acesta se încadrează în tipului tiranului, Negruzzi utilizând procedee romantice de construcție:

  1. este un erou de excepție care ia parte la întâmplări ieşite din comun;
  2. are o ascensiune spectaculoasă şi o cădere pe măsură;
  3. este construit pe baza unei antiteze angelic-demonic;
  4. se folosește tehnica basoreliefului.
  5. Construit din contraste + Psihologie complexa; calitati si defecte puternice, fiind un damnat romantic

Autorul ii marcheaza destinul prin cele patru replici memorabile, plasate in fruntea capitolelor si avand rol de moto. Destinul sau este acela de a impune autoritatea domneasca prin orice mijloace. Afirmatia „Eu nu sunt calugar, sunt domn!” reflecta faptul ca nu abdica de la propriul destin nici in fata limitelor omenesti (boala, moartea), pierderea statutului de domnitor impunand suprimarea sa fizica.

Defecte:

  • cruzime – construirea piramidei.
  • egoism – “Dacă voi nu mă vreți eu va vreu”.
  • impulsivitate – scena cu cuţitul. (caracterizare prin gesturi)
  • viclenie

Calităţi:

  • bun actor, stapanind arta disimularii – scena de la Mitropolie.
  • cunoaşterea psihologică a adversarilor, fin psiholog.
  • iscusinţă, inteligenţă, intuiţie – scena cu mulţimea.
  • Abil politic

Personajul este putrnic individualizat si memorabil.

Hotararea de a avea puterea domneasca este implacabila si formulata de la inceputul nuvelei, in raspunsul dat soliei boierilor: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.” Hotararea este pusa in practica prin guvernarea cu ajutorul terorii, prin lichidarea posibilelor opozitii, culminand cu uciderea celor 47 de boieri si incheindu-se prin revenirea asupra hotararii de a se calugari.

Vointei nesabuite i se asociaza alte trasaturi. Abilitatea in ceea ce priveste relatiile umane, diplomatia, cunoasterea psihologiei umane sunt calitati ale conducatorului, dar folosite pentru consoliddarea puterii absolute devin mijloace perfide. Face promisiuni linistitoare pentru ceilalti, dar care ascund un plan de razbunare.

Promisiunea pe care i-o face lui Motoc: “îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului” il linisteste pe boierul intrigand care se crede util domnitorului, intrandu-I din nou in favor. Planul de razbunare al lui Lapusneanul este insa crud. Motoc sfarseste sfasiat de multime: “Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubește țara. Sînt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele și mai pe urmă lăsîndu-mă si trecînd în partea Tomșii.” Sacrificandu-l pe boier se razbuna pentru tradarea acestuia on prima domnie si potoleste (manipuleaza) multimea revoltata, de a carei putere este constient “— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur.”. Stapanirea de sine, sangele rece sunt dovedite in momentul pedepsirii lui Motoc, pe care il ofera gloatei ca tap ispasitor.

“Leacul de frica” promis cu umor negru doamnei Ruxanda, piramida din capetele boierilor, reflecta sadismul celui care stiuse sa-si stapaneasca impulsul violent in momentul cand, prin rugamintea ei, are impresia ca doamna vrea sa se amestece in conducerea tarii: “ Muiere nesocotită! strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare și mîna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă și, rădicînd pre Ruxanda de jos,,,”

Disimulat, regizeaza invitatia la ospatul de impacare, de fapt o cursa, de la alegerea locului si momentului (liturghia de la mitropolie), la integrarea frazelor biblice in discurs („Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile“) si pana la detaliile propriei vestimentatii (“în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească”).

Are o inteligenta diabolica, reusind sa manipuleze masele sau persoanele (boierii) pentru a-si pune in aplicatie planurile.

Cruzimea este o insusire obisnuita in Evul mediu, dominat de luptele pentru putere (ca si cruzimea lui Spancioc si Strici care asista la moartea domnitorului), dar in cazul lui Lapusneanul are manifestari care apartin exceptionalului: asista razand la macelul boierilor, nascoceste schingiuiri “ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenești”, ameninta chiar sa-si ucida propriul fiu, in care vede un uzurpator al puterii. Uciderea lui (cumplita, prin otravire) este singura cale de a-l opri si o plata pentru cruzimea sa.

Caracterizarea directa este făcută prin toate cele trei mijloace tradiționale. Caracterizarea directa este realizata prin personaje-reflector : „crud şi nemilos este omul acesta” (mitropolitul Teofan); ”sangele cel pangarit al unui tiran ca tine” (Spancioc); „învață a muri tu care știai numai a omorî“, Spancioc şi Stroici.

Naratorul realizeaza, in mod direct, portretul fizic al domnitorului prin desrierea vestimentatiei specifice epocii: Purta corona Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească.” De asemenea inregistreaza gesturile si mimica personajului prin notatii scurte asemenea indicatiilor scenice si avand pretentia obiectivitatii: “Spun că in minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfîntului ar fi tresărit.” În scena de la Mitropolie, naratorul folosește adjectivul „nenorocitul domn” şi, in final, „domnia lui Alexandru Lăpuşneanul a fost o pata de sange în istoria Moldovei“. Autocaracterizarea este foarte redusă şi apare în capitolul intai (“n-aș fi nătărău de frunte, cănd m-aș încrede în tine?”) si al doilea, în discuția cu Doamna Ruxanda când Lăpuşneanul afirma că e stapan pe soarta tuturor.

Caracterizarea indirecta reiese din faptele personajului, care evidentiaza in maniera romantica cruzimea personajului si dorinata de a distruge influenta boierilor: uciderea si schingiuirea lor, distrugerea cetatilor si reducerea numarului ostilor moldovene. Prin inlantuirea gradata a scenelor din capitolul al treilea, se dezvaluie magistral complexitatea portretului moral al tiranului care pune in aplicatie un plan diabolic. Inteligent, ii atrage pe boieri spre a-i ucide. Abil, disimulat, se foloseste de momentul slujbei religioase, de vestimentatia si de coroana domneasca, de citate biblice presarate intr-un discurs mincinos, dar persuasiv. Crud, ordona soldatilor uciderea boierilor, apoi alcatuieste el insusi piramida din capete, pe care o arata cu satisfactie doamnei. Rade in timpul masacrului. Pe Motoc il da cu sange multimii revoltate si spune ca face un act de dreptate. Isi terorizeaza sotia si doreste sa isi ucida propriul fiu. Din faptele sare rezulta incadrarea in tipul tiranului.

Replicile personajului sunt memorabile, doua dintre ele figurand ca moto al capitolului I si al IV-lea. Raspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, […] și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră a devenit o emblema a personajului care se autodefineste prin vointa de neinfrant. Amenintarea “De ma voi scula pre multi am sa popesc si eu…” reda abuziv “dorinta de razbunare” a celui decazut.Orgoliul este exprimat in prima replica rostita:  Am auzit, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui.” Inteligenta/ Abilitatea politica a personajului este concentrate in celebrul raspuns: “- Prosti, dar multi!”, care a trecut in limbajul comun, unde functioneaza ca un proverb.

Forta exceptionala a personajului domina relatiile cu celelalte personaje. Pentru a se razbuna, pune in aplicatie cate un plan. Cruzimea sfarsitului ales pentru fiecare personaj depinde de „gravitatea” vinii: pe boieri ii macelareste, pe Motoc il da multimii, iar doamnei ii da „un leac de frica”. Propriul sfarsit va sta sub semnul cruzimii si al razbunarii celorlalti: „Invata a muri, tu care stiai numai a omori.”

Relatia cu doamna Ruxanda este construita pe antiteza angelic-demonic. Diversitatea atitudinilor adoptate de Lapusneanul fata de doamna Ruxanda reflecta ipocrizia si disimularea lui. Se casatorise cu ea „ca sa atraga inimile norodului in care via inca pomenirea lui Rares”, Nu o respecta nici pentru originea ei nobila (descendenta a lui Stefan cel Mare), nici pentru ca ii este sotie sau mama a copiilor sai. Iar doamna ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puțină simțire omenească”. Gesturile, mimica si cuvintele rostite de Lapusneanul in capitolul al II-lea, in scena discutiei cu doamna Ruxanda, evidentiaza ipocrizia lui in relatia sot-sotie. Mai intai ii saruta mana, apoi se posomoraste, reactioneaza impulsive la rugamintea ei, ducandu-si mana la jungher, dar se razbuna pe boieri, pe Motoc, si nu o iarta nici pe Ruxanda pentru indrazneala de a-i fi cerut sa opreasca uciderile. Se bucura cu cruzime de spaima doamnei care lesinase la vederea piramidei de capete: “— Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea se sparie.”. Insistentele boierilor si amenintarea din final ca ii va ucide fiul o determina pe doamna Ruxanda sa il otraveasca. Astfel, personajul principal al nuvelei isi gaseste crudul sfarsit asa cum si el i-a torturat si ucis pe cei din jur.

In concluzie, putem afirma despre presonajul Alexandru Lapusneanul ca este un personaj exceptional in situatiei exceptionale, respecta trasaturile curentului romantic si ale prozei pasoptiste, incadrandu-se in tipul tiranului, fiind inspirat de realitate. Astfel, Negruzzi depaseste modelul clasic de personaj, adaugandui complexitate, combinand elementele fictionale cu cele reale, din “Letopisetul tarii Moldovei”, creand o personalitate duala, complexa.

Originile si evolutia limbii romane


Un dialect este o ramură sau o varietate a unei limbi vorbită într-o anumită zonă geografică.

Un grai este o subdiviziune a unui dialect al unei limbi, de obicei având o arie de răspândire redusă.

Latina vulgară (populara) (latina vulgara, sermo vulgaris) a fost o limbă italică vorbită în Europa, de catre majoritatea clasei mijlocii din Imperiul Roman. Se deosebește de latina clasică folosită de elitele romane, în cazuri de gramatică, vocabular și pronunțare. Ulterior, a dat începutul pentru moderne limbi romanice, ca româna sau franceza.

Limba romana comuna (sec. VII-X) reprezinta stadiul premergator aparitiei dialectelor sud-dunarene: aroman, meglenoroman, istroroman.

sec. IX: crearea alfabetului chirilic de catre fratii Chiril si Metodiu

sec. X-XI: aparitia dialectelor sud-dunarene

sec. XIV: intemeierea Tarilor Romane

1508: La Targoviste este tiparita prima carte din Tarile Romane: Liturghierul lui Macarie (in limba slavona)

1521: Scrisoarea lui Neacsu din Campulung catre judele Brasovului (primul document cunoscut in limba
romana):
Textul poate fi gasit la: http://www.cimec.ro/istorie/neacsu/rom/scrisoare.htm

sec. XVI: Textele maramuresene: Psaltirea scheiana, Psaltirea Voroneteaza, Psaltirea Hurmuzachi, Codicele voronetean;

1544: tiparirea primei carti in limba romana: “Catehismul luteran”;

1559: diaconul Coresi infiinteaza o tipografie proprie; in 20 de ani apar 11 tiparituri in limba slavona si 9 in limba romana. Primul text tiparit in limba romana este Evangheliarul romanesc (1561; tradus din slavona de catre Coresi);

sec. XVII: Limba slavona pierde teren in favoarea celei grecesti. Este descoperita originea latina a neamului: Rumanii… toti de la Ram [Roma] se trag (Grigore Ureche – “Letopisetul Tarii Moldovei”), iar carturarii devin tot mai interesati de limba latina.

1648: Noul Testament de la Balgrad (Alba Iulia)

sec XVIII: Dimitrie Cantemir scrie primul dictionar explicativ : Scara a cuvintelor streine talcuitoare

1828: Prima gramatica a limbii romane : Gramatica romaneasca, scrisa de Ion Heliade-Radulescu, dar semnata I. Eliad.

1840: Paralelism intre limba italiana si limba romana, de Ion Heliade-Radulescu

1847: Vocabular de vorbe straine in limba romana, de Ion Heliade-Radulescu. Acesta propune inlocuirea cuvintelor nelatine cu termenti latini, italieni si creatii proprii.

a II-a jumatate a sec. XIX: Are loc procesul de normare al limbii literare
Este infiintata Academia Romana
Este adoptat noul proiect de ortografie (1880)

1904: primul Indreptar ortografic

Trasaturi ale limbii romane:

– sistem morfologic provenit din latina vulgara
– sintaxa caracteristica latinei populare
– lexicul: latina (60%), slava (20%)

Structura etimologica a lexicului romanesc modern:

– cuvinte mostenite din latina – majoritare
– limba daca: 160 de cuvinte
– imprumuturi lexicale vechi: slava, maghiara, greaca, turca
– imprumuturi lexicale noi: franceza, germana, italiana, engleza

Cele patru straturi de formare ale limbii romane:
1. substrat: limba daca
2. strat: limba latina
3. suprastrat: limbile slave
4. adstrat: neologisme

Surse:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dialect
http://ro.wikipedia.org/wiki/Grai
http://ro.wikipedia.org/wiki/Latina_vulgar%C4%83

Teoria Sincronismului


Sincronismul este o ideologie europenistă care s-a conturat în perioada interbelică în jurul elitelor proeuropene din România care l-au avut ca principal exponent și teoretician pe criticul literar Eugen Lovinescu. Acesta i-a dat numele de „sincronism” cu înțelesul de „sincronizare” între România subdezvoltată și Occident, concept pe care Eugen Lovinescu l-a preluat din sociologia franceză. Izvoarele teoriei sale se găseau în teoria imitației, a lui Gabriel Tarde. Pentru a contrabalansa ideea aceasta de uniformitate, Lovinescu a asociat sincronizarea cu un al doilea concept, mutația valorilor estetice, care ar semnifica tocmai ideea că specificul național poate fi salvat.

Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă niciodată.

Principiul sincronismului în literatură însemnă în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate.
Influenţa se realizează în doi timpi:

  1. mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare,
  2. apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu.

Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic.
 
Aceste mutaţii constau în:
  1. trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană
  2. cultivarea prozei obiective
  3. evoluţia poeziei de la epic la liric
  4. intelectualizarea prozei şi a poeziei
  5. dezvoltarea romanului analitic.
În consecință, elitele proeuropene ale epocii s-au angajat într-un proces de micșorare a distanței dintre România și Occident, distanță pe care o percepeau drept enormă. Pentru a se „sincroniza” ei considerau că România trebuie să adopte în masă instituțiile, etica și practicile occidentale. Lovinescu susținea că sincronismul nu se rezumă doar la imitație ci însemna și integrare.
 

Surse:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sincronism
http://parfumulteilor.blogspot.ro/2010/07/eugen-lovinescu-teoria-sincronismului.html

Functiile limbajului


Functiile limbajului

          Emitator: functia emotiva (interjectionala) = exprimarea atitudinii vorbitorului fata de continutul enuntului.

Marci lexicalizate:

a.       Forme pronominale si verbale de persoana I numarul singular si plural

b.      Interjectii

c.       Intonatia interogativa sau exclamativa

          Receptor: functia conativa (persuasiva) – orienteaza enuntul catre destinatar.

Marci lexicalizate:

a.       Forme pronominale si verbale de persoana II numarul singular si plural

b.      Prezenta cazului Vocativ

c.       Prezenta modului Imperativ

d.      Interjectii

          Referentul, contextual: functia referentiala (denotativa) – orientata spre referentul mesajului, avand ca trasatura existenta unor enunturi neutro-informative

          Codul: functia metalingvistica –  predominanta in enunturi care transmit informatii despre un cod devenit el insusi obiect de descriere in enunt.

          Contactul: functia fatica – asigura mentinerea contactului dintre vorbitor si interlocutor

          Mesajul: functia poetica/estetica/literara

a.       Functia predominanta a artei verbale

b.      Limbajul este expresiv: figuri de stil, imagini artistice