„ENIGMA OTILIEI”, De George Calinescu


Despre Specie si Subspecie

Romanuleste specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

      Realismul este curentul literar in care se sustine crezul ca arta este chemata sa reflecte realitatea obiectiv, veridic, fara sa o infrumuseteze. Ca doctrina estetica si modalitate artistica, realismul s-a nascut ca o reactie impotriva romantismului. In literatura romana, creatia de tip realist corespunde celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea si primei jumatati a secolului XX(partial).

       

Introducerea operei

După ce literatura română interbelică ajunsese la nivelul celei europene, prin intermediul operelor care au pus în practică ideile lui Eugen Lovinescu despre Sincronism, o serie de critici promovează reîntoarcerea la romanul realist. George Călinescu argumentează această opțiune prin faptul că cititorul mediu nu ar putea recepta corect un roman bazat pe fluxul conștiinței și care aborda problematica legată de condiția intelectualului. Prin urmare, se pornește de la ideea că trebuie preluate din literatura occidentală acele modele care să fie potrivite așteptărilor și modelului de percepere a fenomenului literar specifice românului.

1.Tema moștenirii

2.Motivul orfanului

3.Descrierea  casei sau a camerei unui personaj este făcută foarte minuțios și are un rol foarte important în caracterizarea acestuia. Casa devine așadar, “un document sociologic și moral” (Nicolae Manolescu) întrucât aspectul ei oferă informații asupra statutului personajului.

4.Problematica alegerii între iubire și bani.

       

                  Utilizarea tipologiilor, a personajelor tip:

      1) tipul avarului -> Moș Costache.

      2) tipul parvenitului, arivistului -> Stănică Rațiu.

      4) tipul soției umile -> Olimpia

Tema operei

Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire.

Titlul Operei

Titlul inițial al acestui roman a fost “Părinții Otiliei”, autorul vrând să accentueze faptul că soarta Otiliei este influențată de cei din jur care se erijează (preiau rolul) în protectorii ei.

Ulterior, Călinesu a modificat titlul din dorința de a accentua faptul că protagonista romanului rămâne un misteratât pentru personaje cât și pentru cititori.

Structura

Cele 2 planuri narative ale romanului se dezvoltă prin alternarea secvențelor narative iar legătura dintre ele este făcută prin intermediul personajului Costache Giurgiuveanu care, în mod indirect influențează destinele tuturor celorlalte personaje. Astfel, planul principal descrie lupta pentru averea bătrânului implicându-i în primul rând pe membrii familiei Tulea.

Cel de-al doilea plan narativ prezintă povestea de dragoste dintre Felix și Otilia și conflictul interior al fetei, dintre iubirea oferită de tânăr și viața lipsită de griji materiale reprezentată de Pascalopol.

Incipit si final

Ca și în romanele lui Rebreanu, se utilizează procedeul narativ al circularității incipitului cu finalul, opera începând și terminându-se cu aceeași scenă: descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu văzută de fiecare dată prin ochii tânărului Felix.

      Dacă în romanul “Ion”, Rebreanu apelase la o scenă de grup ca pretext pentru a introduce în scenă toate personajele, Călinescu procedează în același mod. Atunci când intră in casa unchiului său, Felix îi găsește pe toți membrii familiei în camera de zi a bătrânului jucând cărți și table. Scena este un prilej pentru narator de a face un portret fizic al fiecărui personaj.

Timp si spatiu

Indicii temporali și spațiali sunt bine precizați,acțiunea petrecându-se în București, majoritatea scenelor având loc în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim.

      Acțiunea debutează în vara anului 1909 și se incheie la câțiva ani după terminarea Primului Război Mondial.

Subiect/Actiune (rezumat)

Construcția subiectului este specifică romanului realist, acțiunea fiind structurată pe doua planuri.

În centrul romanului este tema moștenirii, surprinzându-se încercările familiei Tulea de a obține averea lui Costache Giurgiuveanu. Deși moștenitorul legal este Aglae, bătrânul amenință că o va înfia pe Otilia, ceea ce determină invidia și încercările lui Aglae de a o discredita pe aceasta.

În cele din urmă, averea râvnită de toți ajunge la Stănică Rațiu, ginerele lui Aglae, acesta provocându-i moartea bătrânului și furându-i toți banii. Pierderea moștenirii îi anulează Auricăi Tulea ultima șansă de a se mai căsători vreodată și, pe de altă parte este și motivul divorțului dintre Olimpia și Stănică.

      În al doilea plan narativ, este descrisă venirea la Bucureștia tânărului Felix Sima, al cărui tutore fusese desemnat Moș Costache; înscriindu-se la facultatea de medicină, Felix are ambiția de a-și respecta cuvântul dat tatălui său pe patul de moarte: că va deveni un bun chirurg. În casa bătrânului o revede pe Otilia Mărculescu, a cărei fire enigmatică îl face să se îndrăgostească și să își declare sentimentele. Deși la început îl respinge, Otilia își mărturisește și ea dragostea, deși continuă să se întâlnească des cu Leonida Pascalopol, prietenul lui Moș Costache. După moartea lui Costache, Otilia fuge la Paris și se căsătorește cu Pascalopol, însă, după câțiva ani divorțează și se mărită cu un conte din America de Sud. Felix devine un medic celebru și se căsătorește din interes; iar Stănică Rațiu se căsătorește cu Georgeta și, cu ajutorul acesteia, intră în politică, devenind prefect.

Conflictele

În planul principal, pedominant este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere și desfășurat de familia Tulea și Moș Costache pe de-o parte și respectiv familia Tulea și Stănică pe de altă parte. Singurul personaj ca dezvoltă un conflict interior în acest plan este Moș Costache, acesta dorind să o înfieze pe Otilia dar amânând în permanență momentul din pricina avariției.

În planul secundar, accentul cade pe conflictele interioare:

          Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic și, pe de altă parte, a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului său.

          Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau virilă. La început el insistă că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și descoperăr că Otilia nu mai este o fetiță, ci o femeie de care este interesat.

          Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să-și motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism; în scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că părăsindu-l i-a făcut un bine.

Personajele

În conformitate cu formația de critic și istoric literar a lui Călinescu, în roman se folosesc mai multe modalități de a construi personajele, distingându-se câteva categorii.

1)      o serie de personaje sunt construite după metoda realist-clasică, reprezentând tipologii:Moș Costache, tipul avarului, Stănică Rațiu, tipul arivistului,tipul parvenitului, Aglea Tulea, tipul “babei absolute fără cusur în rău”, Aurica,tipul fetei bătrâne, Olimpia, tipul soției supuse.

2)       Călinescu utilizează un procedeu specific prozei naturalisteîn construirea personajelor Simion și Titi Tulea. Factorul ereditareste cel care determină comportamnetul lui Titi, naratorul înregistrând modul în care treptat, tânărul se degradează psihic.

3)      în cazul personajului Felix, Călinescu a intenționat să urmărească evoluția acestuia de la adolescență la maturitate, cartea devenind din acesată perspectivă un Bildungsroman.

            De exemplu, Moș Costache o consideră pe Otilia o fetiță inocentă iar Pascalopol că ea “e un temperament de artistă care simte nevoia luxului”. Aglae consideră că Otilia e doar o profitoare, Aurica este invidioasă pe frumusețea ei iar Stănică o laudă pentru că e materialistăși își conoaște bine interesul.

            Cel de-al doilea procedeu modern prin care se adâncește misterul personajului este lipsa totală a monologului interioral Otiliei.

    Costache Giurgiuveanu

Statutul social al personajului este chiar intriga romanului. Costache iși moștenise averea de la soție, și o sporise de-a lungul anilor cumpărând imobile pe care le închiria și împrumutând bani de la cămătărie.

Statutul psihologic se explică prin încadrarea lui în tipologie. El are o trăsătură fundamentală căruia i se subordonează întregul său portret, singura formă de umanizare fiind sentimentele pe care le are față de Otilia. Totuși, nici măcar aceasta nu este suficient de puternică încât să-l facă să o înfieze pe Otilia.

Imoralitatea personajului este în discretă legătură cu avariția lui, reieșind din scenele în care face cămătărie sau îl minte pe Felix împrumutându-l din proprii lui bani.

Caracterizarea directă a lui Moș Costache debutează cu un portret fizic făcut de narator în scena de grup, detaliile vestimentare sugerând indirect avariția și delăsareapersonajului.

capul îi era atins de o calviție totală […] buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai 2 dinți vizibili.”

Personajele reflector surprind avariția lui Moș Costache, Stănică fiind cel care îi reproșează de cele mai multe ori bătrânului acest defect.

Autocaracterizarea este extrem de redusă și apare în momentul în care bătrânul se întreaba dacă a fost un tată bun pentru Otilia.

Călinescu optează pentru mijloacele tradiționale de caracterizare indirectă, toate trăsăturile reieșite din vorbele, faptele și gesturile bătrânului trimițând la încadrarea lui în tipologie.

Împrumutată de la Balzac, apare în incipit caraterizarea prin intermediul descrierii caseial cărei exterior denotă nu doar zgârcenie ci și nepăsare: “zidăria era crăpată și scorojită și din crăpăturile dintre fața casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile”. Interiorul locuinței lui Costache denota lipsa bunului gust prin încercarea proprietarului de a imita elemente decorative specifice unor stiluri diferite, cu materiale foarte ieftine.

      Din dialogul inițial cu Felix reiese spaima bătrânului de a nu fi jefuit; bâlbâiala este o armă de apărare pe care Costache o folesește pentru a scăpa de necunoscuți, percepându-i pe toți ca pe potențiali hoți: “nu stă nimeni aici”.

Romanul este presărat cu scene în care avariția personajului devine evidentă: Costache îl împrumută pe Felix din proprii lui bani, îi cere împrumuturi servitoarei și în mod repetat lui Pascalopol.

      Spre deosebire de clasicism, unde personajele aveau o trăsătură de caracter dominantă căreia i se subordonau toate celelalte, Călinescu introduce și o dimensiune realistă, umanizându-l pe Moș Costache prin sentimentele pe care le are față de Otilia. Pentru Costache, Otilia este o fetiță și încurajează vizitele lui Pascalopol pentru că acesta o răsfață pe Otilia în locul lui. La rândul ei, fata este singura dezinteresată de averea bătrânului  și singura care se preocupă de sănătatea lui.

      Otilia Mărculescu

Vorbind despre protagonista romanului său, Călinescu recunoaște că modelul de la care a plecat a fost eroina romanului Madame Bovary de Gustave Flaubert.

Tocmai prin utilizarea acestor procedee statutul psihologic al eroinei se conturează cu dificultate apărând indici contradictorii uneori. Ea însăși recunoaște într-un scurt pasaj de aurocaracterizare că firea ei este schimbătoare: eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau […] sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă“.

Statutul social al personajului intră oarecum în contradicție cu stilul de viață pe care și-l dorește ea; faptul că este orfană și că bătrânul Costache Giurgiuveanu amână momentul adopției, constituie constrângerea pe care mediul o manifestă asupra destinului protagonistei.

      Caracterizarea directă a Otiliei este redusă în ceea ce privește observațiile făcute de narator și de protagonsită însăși. Naratorul se limitează la portretul fizic pe care îl realizează în scena inițială de grup și în care insistă pe frumusețea, eleganța și delicatețea fetei.

Autocaracterizarea apare într-o singură secvență atunci când,dorind să-l convingă pe Felix de nepotrivirea dintre ei, Otilia afirmă: “eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”.

      Călinescu folosește tehnica reflectării poliedrice drept principal mijloc de caracterizare directă, opiniile celorlalte personaje despre Otilia fiind complementare deși pot părea uneori contradictorii.

      Caractrizarea indirectă se realizeazărin mijloace specifice romanului realist. De la Balzac, este împrumutat procedeul caracterizării unui personaj prin descrierea camerei sau a casei acestuia. Camera Otiliei, văzută prin ochii lui Felix denotă chiar contradicțiile din personalitatea ei. Dezordinea care domnea în cameră, amestecul de cărți și partituri dar și de  obiecte ce țin de cochetăria feminină, îi stârnesc uimirea și interesul tânărului neinițiat.

      1. Mobilitatea psihologică. Otilia își schimbă convingerile și interesele. Dacă la început declară că este dezinteresată de averea lui Costache, sfârșește prin a înțelege că viața pe care și-o dorește presupune o stabilitate materială pe care doar Pascalopol i-o poate oferi.

      2. Caracterul schimbător al Otiliei se regăsește și în scenele în care își găsește o preocupare nouă pe care însă o abandonează foarte repede pe motiv că se plictisește.

Există o serie de scene in care Otilia pare naivă și se comportă ca un copil care se joacă, ilustrativ fiind episodul călătoriei la moșia din Bărăgan a lui Pascalopol unde fata are exuberanța și vitalitatea unei adolescente.

      Relația dintre Otilia și Felix adâncește și mai mult misterul protagonistei. Adolescentul se lasă prins într-un joc al seducției, este în permanență atras și respins iar faptul că se îndrăgostește provine tocmai din incapacitatea lui de a-și lămuri cine este Otilia cu adevărat. Atunci când Felix îi interzice din gelozie Otiliei să se mai întâlnească cu Pascalopol, fata acceptă la început umilă această condiție însă își dă seama că Felix nu îi poate oferi ceea ce ea își dorește pentru a fi fericită. Experiența iubirii îl maturizează pe Felix care în final renunță la idealul de iubire pe care și-l formase și se adaptează și el la mediul social.

Arta narativa

Este specifică realismului:

      Narator omniscient și obiectiv

      Relatare cronologică la perlsoana a treia.

Călinescu utilizează o tehnică narativă înprumutată de la Balzac: prezența unui personaj narator prin ochii căruia este prezentată la persoana a treia o suită de întâmplări.

I s-a repreoșat autorului că nu a făcut o diferență stilistică între modul de a vorbi al personajelor; registrul general este cel literar, apărând chiar o serie de pasaje în care sunt inserate neologisme sau termeni specializați din arhitectură.

Concluzie

În concluzie, “Enigma Otiliei” este manifestarea balzacianismului în literatura română, reunind elemente specifice realismului dar aducând și câteva elemente de modernitate:

·         reflectare poliedrică,

·         caractrizare indirectă prin descrierea casei,

·         mediul urban,

·         personajul narator

·         prezența personajului intelectual.

2 thoughts on “„ENIGMA OTILIEI”, De George Calinescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s