Varianta 66 – 2007


Modernismul are la baza „Teoria Sincronismului”, lansata de Eugen Lovinescu, si porneste de la necesitatea aducerii poeziei romanesti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o serie de inovatii precum aria tematica filozofica (conditia umana, creatia, trecerea timpului si cunoasterea), ambiguitatea limbajului, prezenta metaforei-cheie, iar versificatia traditionala este abandonata in favoarea ingambamentului, versului alb sau versului liber, organizare astrofica si masura variabila.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga, „Poemele iubirii” (1919) si preia ideea filozofica a dualitatii cunoasterii (cunoasterea paradisiaca si cea luciferica) cu mijloace specifice lirismului.

Tipul de lirism abordat de Blaga este cel subiectiv, aparand un procedeu specific liricii moderniste, numit exacerbarea eului liric. Astfel, pronumele personal „eu” apare de foarte multe ori in poezie cu rol de emfaza a caracterului de confesiune a discursului liric. Prezenta acestui pronume chiar in titlu accentueaza ideea ca alegerea cunoasterii luciferice este o optiune personala, individuala.

Titlul este o structura metaforica si sintetizeaza ideea poetica centrala; metafora „corola de minuni” se refera la perfectiunea universului inconjurator prin asocierea cu simbolistica notiunii de cerc. Verbul dur folosit la forma negativa cuprinde o condamnare implicita a celor care incearca sa distruga misterele lumii, explicandu-le rational.

Din punct de vedere structural, poezia are trei secvente lirice, ordonate pe baza unei antiteze intre „lumina mea” (cunoasterea luciferica) si „lumina altora” (cunoasterea paradisiaca).

Incipitul poeziei corespunde primului termen al antitezei si ilustreaza alegerea eului liric , dar si condamnarea subtila a celor care opteaza pentru ratiune. Astfel, verbele „nu strivesc” si „nu ucid”, asociate sintagmei „cu mintea”, reliefeaza distrugerea misterelor prin incercarea de a le rezolva. Enumeratia de metafore din finalul secventei initiale reprezinta de fapt elementele lumii care nu pot fi nici intelese, nici receptate vreodata pe cale rationala: frumusetea (flori), sufletul (ochi), iubire (buze), amintiri si moarte (morminte).

Cea de-a doua secventa lirica este dedicata prezentarii celui de-al doilea termen al antitezei: „lumina altora”. Dezaprobarea eului liric fata de cunoasterea paradisiaca se face atat prin verbul „sugruma” cat si prin metafora „adancimi in intuneric”.

Conjunctia adversativa „dar”, ca si reluarea pronumelui de persoana I singular „eu” marcheaza trecerea la a treia secventa lirica si, deci, revenirea la „lumina mea”. Se observa o antiteza la nivelul verbelor; daca pentru cunoasterea paradisiaca se utilizeaza verbe cum ar fi: „ucid”, „strivesc”, „sugruma”, pe cand pentru a descrie cunoasterea luciferica apar cuvinte precum „sporesc”, „mareste” si „iubesc”.

Inventivitatea stilistica a autorului reiese si din modul in care el foloseste in poezie un camp semantic metaforic al ideii de mister: „corola de minuni”,, „taine”, „a lumii taina”, „vraja nepatrunsului ascuns” si „intunecata zare”. Pentru a explica mai bine semnificatiile motivului literar al luminii, Blaga plaseaza intre liniile de pauza o larga structura apozitiva (explicativa) in care compara tipul luciferic de cunoastere cu lumina lunii. Spre deosebire de lumina solara, cea a lunii lasa loc imaginatiei astfel incat fiecare individ isi poate proiecta sensibilitatea si personalitatea asupra obiectului pe care il contempla.

Finalul poeziei are rol de concluzie, desi cuprinde o propozitie cauzala, introdusa prin „caci”. Eul liric opteaza, asadar, pentru cunoasterea luciferica bazata pe iubire, pe sentimente; repetarea  enumeratiei de metafore asigura simetria dintre secventele I si III.

Din punct de vedere prozodic , poezia respecta toate trasaturile modernismului: vers liber, ingambament, masura variabila si organizare astrofica.

Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” in pozitie initiala si repetarea de sase ori in poezie, sustine caracterul confesiv si (auto)definirea relatiei eu-lume. Conjunctia „si”, prezenta in zece pozitii – confera cursivitate discursului liric si accentueaza ideile cu valoare gnomica. Topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice) evidentiaza optiunea pentru o forma de cunoastere: iubirea, creatia. Astfel, prin utilizarea in mod excesiv a pronumelui „eu”, Blaga demonstreaza faptul ca poetul este „un mantuitor al cuvintelor”.

La nivel lexico-semantic se observa terminologia abstracta, lexicul imprumutat din sfera cosmicului si a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoasterii” (Stefan Munteanu). Campul semantic al misterului este realizat prin termeni/struncturi lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele, nepatrunsul ascuns, a lumii taina, intunecata zare, sfant mister, ne-nteles, ne-ntelesuri si mai mari. Opozitia lumina-intuneric releva simbolic relatia: cunoastere poetica (prin iubire si creatie) – cunoastere logica. Prin urmare, cu ajutorul utilizarii opozitiilor, se observa doua moduri diferite de cunoastere a lumii din jur.

In concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga apartine modernismului prin tema filozofica (creatia), exacerbarea eului liric, prozodie, prezenta metaforei-cheie, dar si prin limbaj, validand afirmatia proprie „Poetul […] scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.”

                                                            

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s