Varianta 67 +68 – 2007


Romantismul este un curent literar apărut în Franţa în sec al XVIII-lea ca o reacţie împotriva rigorii excesive a clasicismului. Astfel, se abandoneaza în literatură principiile de bază ale clasicismului (accent pe raţiune, datorie, onoare, stil sobru şi impersonal, texte cu scop moralizator); romantismul presupune în primul rand libertate totală a sentimentului şi imaginaţiei.

În literatura română, Mihai Eminescu este reprezentantul romantismului, opera sa poetică cuprinzând elementele fundamentale de structură şi conţinut ale acestui curent, cum ar fi: aria tematică, caracterul filozofic şi unicitatea imaginarului poetic. Din repertoriul romantic, dar şi din filosofia germană, Eminescu împrumută o serie de teme literare majore: tema geniului, tema efemerităţii fiinţei umane în raport cu eternitatea Universului, tema iubirii şi a naturii, a istoriei şi tema timpului. Motivele literare predominante completeaza seria elementelor romantice: motivul lunii, al teiului, al apei (în diverse ipostaze), motivul codrului etc.

Luceafărul este una dintre cele mai celebre poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă în 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 la Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Tema poemului este conditia omului de geniu, problematica preluata de Eminescu de la filosoful german Arthur Schopenhauer.

Forma articulata a titlului denota intentia autorului de a sugera unicitatea simbolului liric reprezentat de Hyperion. Eminescu opteaza in cadrul poemului „Luceafarul” pentru o formula numita „lirism cu masti”. Lirismul cu masti este o forma de lirism obiectiv in care se folosesc simboluri poetice care se aseamana cu personajele dintr-o opera epica, dar de faptele intruchipeaza idei poetice sau concepte. De exemplu Hyperion reprezinta omul de geniu, Catalina este omul comun cu aspiratii inalte, iar Catalin, ispita banalitatii.  Ilustrativ pentru lirica mastior, Luceafarul are un fir epic in care sunt integrate mai multe personaje (Lucefarul/Hyperion, Fata de imparat/Catalina, Catalin, Demiurgul). Prezenta unui narator, gradatia firului epic, preponderenta naratiunii si a dialogului, preferinta pentru verbe sunt elemente ce tin de prezenta epicului.

Poemul apartine unei lirici mascate, evidente cel putin in pasajele ce descriu intalnirea la nivel oniric dintre fata de imparat si Luceafar, ipostazierea astrului in inger si demon, chemarile fetei sau scenariul erotic din partea finala. Nu in ultimul rand, secvente dramatice precum dialogul Demiurg-Hyperion sau replicile finale ale celui din urma corespund filozofiei grave a poemului.

Incipitul poemului aminteşte de sursa de inspiraţie folclorică şi plasează “povestea” într-un illo-tempore: “A fost odata ca-n povesti”. Tot în incipit este redat şi portretul fetei de împărat, accentual căzand pe unicitatea ei “Cum e fecioara între sfinti/ Şi luna între stele”.

Din punct de vedere compozitional, cele 98 de catrene se structureaza în 4 tablouri: tabloul I corespunde planului ceresc, dar şi terestru, cuprinzand întalnirile celor 2 îndragostiti; al II-lea cuprinde exclusiv planul terestru şi povestea de dragoste între Cătălin şi Cătălina; tabloul al III-lea, exclusive cosmic, înregistreaza discuţia dintre Luceafăr şi Demiurg; tabloul al IV-lea surprinzând deopotrivă ambele planuri, arată întoarcerea Luceafărului în planul lui. Ideile poetice pe baza cărora se creeaza alegoria sunt grupate în secvente poetice care dezvolta semnificatii.

Tabloul iniţial surprinde portretele celor 2 îndragostiti, Luceafărul şi fata de împărat, ca şi primele încercări de contact. Iniţial comunicarea se face indirect, prin oglinda sau prin vis, deoarece diferenta dintre cele 2 fiinte este foarte mare “El tremură-n oglinda/căci o urma adânc în vis”. Invocaţia fetei arată aspiraţia ei spre ideal şi are drept rezultat o primă metamorfozare a Luceafărului; acesta apare iniţial în ipostază umană, purtand însemnele lumii marine, dar şi pe cele ale apartenenţei lui la o alta sfera “Un mort frumos cu ochii vii ce scănteie-n afara”.

Chiar dacă Luceafărul încearcă să-i explice fetei superioritatea lumii lui şi să o atragă pentru a-l urma, refuzul ei reflectă incapacitatea specifică fiinţei limitate de a înţelege ce e diferit “străin la vorba şi la port”. Întreaga secventa lirică se repeta (în privinţa metamorfozei, Luceafărul are însemnele focului); fata îl refuză din nou, ceea ce denotă aceeaşi limitare : “Deşi vorbesti pe înţeles,/ Eu nu te pot pricepe”.

Cel de-al 2-lea tablou aduce cu sine o schimbare de registru: fata îşi pierde atributele unicitatii, devenind Cătălina, nume care sugereaza banalitatea şi identitatea de condiţie dintre ea şi Cătălin. În ipostaza de umil servitor, Cătălin îi ofera în schimb o iubire simplă, împlinibilă.

Corespunzator tabloului al III-lea, drumul Luceafărului spre Demiurg constituie un prilej pt Eminescu de a introduce o serie de motive şi idei specifice: motivul zborului cosmic, motivul nemarginirii Universului (“căci unde ajunge nu-i hotar”), motivul timpului care îi condamna doar pe oameni.

Din discutia cu Demiurgul reiese ideea fundamentala a efemeritatii oamenilor “Dar piara oamenii cu totii/ S-ar naste iaraşi oameni […] Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte”. Refuzul Demiurgului este motivat de faptul că Luceafărul este o parte esenţiala din ordinea Universului şi că plecarea lui ar determina extincţia cosmosului.

Finalul (tabloul al IV-lea) se deschide cu imaginea cuplului de îndragostiti Cătălin-Cătălina, care în spatiul protector al codrului trăiesc iubirea împlinită. Conştientizarea trădării nu atraga însă razbunare din partea Luceafărului; acesta dă dovada de o înţelegere superioară a condiţiei dintre ei. Atributele “nemuritor” şi “rece” sugereaza retragerea geniului în lumea lui, unde n-are nici moarte, dar n-are nici noroc.

Prozodia este traditionala, cele 98 de catrene avand ritm iambic ( a doua silaba e accentuata), rima fiind incrucisata.

Din punct de vedere stilistic, se manifesta o preferinţă pentru antiteză, fie între condiţiile protagoniştilor, fie între ipostazele angelic-demonic.    La nivel stilistico-lexical, poezia utilizează ca procedeu fundamental alegoria, respectiv antiteza dintre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului: „Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte.”; abundenţa figurilor de stil, portretele şi tablourile de natură alcătuiesc un imaginar poetic unic.

In concluzie, poemul „Luceafarul” este o sinteza a operei eminesciene care armonizeaza teme si motive romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii mortii si ale vietii. Astfel, prin compunerea lor, se creeaza un dircurs liric cursiv, care nareaza povestea de dragoste intre Hyperion si fata de imparat, aceasta incepand specific basmului, dar terminandu-se tragic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s